Despre robia romilor

Prima atestare documentara a robiei romilor pe teritoriul romanesc dateaza din 3 octombrie 1385, cand domnitorul Tarii Romanesti, Dan I, confirma dania de, 40 de salase de “atigani” Manastirii Tismana, daruiti de catre domnitorul Vladislav Manastirii Vodita, cu aproximativ 20 de ani inainte”.

Despre robie: „Armate intregi de tigani, munceau din zori pana in noapte, nadusind si bulbucandu-si ochii, fara sa cracneasca, de frica torturilor la care erau supusi daca nu ascultau, insa, cand la ajungea cutitul suferintei la os, si mai ales cand erau mai putin paziti, isi strangeau in graba cele cateva bulendre si luau drumul pribegiei. Din aceasta pricina erau vesnice urmariri impotriva tiganilor manastiresti si nu putine sunt hrisoavele domnitorilor care imputerniceau pe egumeni cu urmarirea si ridicarea tiganilor lor. Locul de refugiu era, de cele mai multe ori, Transilvania, deoarece acolo se bucurau de un regim mai uman” (G. Potra, Contributiuni la istoricul tiganilordin Romania, Ed. Mihail Dascal, 2002, p.31)

Intre secolele XIV si XIX, romii erau considerati in sfera bunurilor nemiscatoare, schimbati, vanduti ori daruiti, servind si ca unitate de schimb. Se putea vinde chiar o „jumatate” de rob, adica jumatate din numarul copiilor care i s-ar fi cuvenit unuia dintre soti.

Vanzarea de robi ajunsese sa se faca pe o scara atat de intinsa incat, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, robii erau ingrasati, deoarece, fiind vanduti cu cantarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba (femeia) era platita mai putin cu o treime decat barbatul, iar copiii nevarstnici pe cate jumatate de pret. Chiar si sugarii se vindeau cu cantarul.

Intr-un discurs rostit la Academia Romana in sedinta Solemna de la 1 Aprilie 1891, Mihail Kogalniceanu face o descriere a vietii bietilor robi romi de dinainte de dezrobire: „Chiar pe ulitele orasului Iasi, in tineretele mele, am vazut fiinte omenesti purtand lanturi la maini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte si legate prin colane imprejurul gatului. Batai crude, osandiri la foame si la fum, inchidere in inchisori particulare, aruncati goi in zapada sau in rauri inghetate, iata soarta nenoroctilor tigani! Apoi dispretul pentru sfintenia si legaturile de familie. Femeia luata de la barbat, fata rapita de la parinti, copiii rapiti de la sanul nascatorilor lor razletiti si despartiti unii de altii si vanduti ca vitele la deosebiti cumparatori in cele patru colturi ale Romaniei“. (M. Kogalniceanu, Tainele inimii, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1964, p. 346-347).

Tulburat de sinuciderea unui tanar bucatar rom care isi luase viata pentru ca nu putuse fi slobozit ca sa ia in casatorie o tanara libera si in fata presiunilor exercitate de consilierul sau si de fiica sa cea mare, domnitorul Grigore Ghica hotaraste, in decembrie 1855, eliberarea tuturor tiganilor din Moldova. Intr-un mesaj adresat Adunarii Obstesti, el declara: „Intr-un moment cind intreaga Europa arata un atat de viu interes fata de Principate si reflecteaza la viitorul lor, este de datoria noastra sa facem si noi un pas catre el. S-au scurs ani si ani de cind sclavia a fost abolita in toate tarile civilizate ale Lumii Vechi. Doar Principatele moldo-valahe au pastrat aceasta relicva dezonoranta a unei societati barbare; doar in Principatele noastre sclavia mai face parte din ordinea sociala!” (George Sion — „Emanciparea tiganilor”, in Suvenire contemporaine, Bucuresti, 1888)

Del Chiaro, un invatat italian, secretarul lui Constantin Brancoveanu, ne-a transmis felul in care isi petreceau boierii ultima seara a carnavalului:

„Cativa tigani din curtile boieresti sunt manjiti cu funingine si obligati sa stea cu mainile la spate trebuiau sa prinza cu gura, alergand, un ou suspendat in aer, sau sa traga cu dintii o moneta infipta intr-o lumanare, langa flacare, fara sa o stinga. Evident ca se alegeau cu parul ars si cu buzele fripte. Se mai punea o lumanare aprinsa in mijlocul unei gramezi de faina, in care erau ascunsi bani si pe care tiganul trebuia sa-i scoata cu dintii, stingand luminarea cu narile. Flacara suflata aprindea faina si aprindea si parul tiganului” (George Potra, Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania, Mihail Dascal Editor, Bucuresti, 2002, p.70).

Rom sau tigan?

Din respect pentru dreptul unei etnii de a se autodefini, preferam sa vorbim despre “romi” si nu despre “tigani”. Dintotdeauna, in interiorul comunitatilor traditionale, ei si-au spus “romi”. “Athinganoi” (din greaca), devenit “tigan”, este denumirea pe care romii au primit-o pe teritoriile pe care le-au strabatut, insemnand “de neatins”, “pagan”. Probabil ca au primit aceasta denumire pentru ca nu erau convertiti la religiile popoarelor intalnite.

“Rom” este un cuvant vechi al limbii romani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenentei la aceasta etnie. Dupa cea mai bine documentata ipoteza, termenul provine din cuvantul prakrit “dom” care inseamna “om”; Evolutia fonetica fireasca a condus la transformarea cuvantului in “rom”.